Poșta Română și rezistența anticomunistă

Fiică a intelectualului interbelic Eugen Lovinescu și înconjurată de literatură și artă de mic copil, Monica Lovinescu a studiat literele la Universitatea din București. În 1947 a primit bursă pentru a învăța la Sorbona, Paris. Stabilită în Franța, după ce a cerut azil politic, a devenit una dintre vocile critice ale regimului comunist de la București, folosind emisiunile de la Radio Europa Liberă ca mijloc de exprimare.

Într-un context în care cenzura și propaganda dominau mass-media românească, emisiunile Monicăi Lovinescu ofereau un canal de informare pentru românii care erau înfometați de informații nealterate. Intervențiile ei la Radio Europa Liberă denunțau abuzurile regimului și promovau valorile democrației și ale drepturilor omului. Emisiunile sale erau un amestec de analiză politică, culturală și literară, dar mai presus de toate, erau vocea libertății și a adevărului în fața propagandei comuniste.

Salvarea Radio Europa Liberă

Multe dintre emisiuni erau înregistrate și ascultate în secret de români, aceștia riscându-și libertatea și, uneori, chiar viața, fiindcă posesia acestora sau ascultarea Radio Europa Liberă fuseseră declarate ilegale.

În contextul în care cultura oficială era strict controlată și cenzurată, Monica Lovinescu a oferit o platformă scriitorilor și intelectualilor români care doreau să se exprime liber, fără frica represaliilor. A devenit scriitoare și jurnalistă, publicând volume de critică literară, jurnale, eseuri și studii despre regimul comunist și impactul acestuia asupra culturii și societății românești.

Într-o epocă marcată de teamă și cenzură, în care mulți intelectuali alegeau să colaboreze cu regimul sau să rămână tăcuți, Monica Lovinescu a avut curajul să ridice vocea, să lupte pentru adevăr și să inspire generații întregi de români să viseze la libertate. Ea i-a învățat pe românii obligați să suporte dictatura comunistă cum să gândească liber și cum să-și păstreze luciditatea. Prin vocea venită pe undele Europei Libere, intelectualii autohtoni puteau să se sincronizeze cu Occidentul, să înțeleagă că dincolo de cultură, moralitatea și nealinierea cu puterea comunistă pot fi primii pași spre o altfel de lume.

Bătută până la comă

Monica Lovinescu a devenit, astfel, un simbol al luptei pentru libertate, iar acest lucru a făcut-o să devină țintă a regimului comunist, care a încercat în repetate rânduri să o reducă la tăcere, atât prin amenințări cât și prin agresiuni fizice.

A plătit un preț personal mare pentru angajamentul ei anticomunist: amenințări, exil și izolare de țara natală. Prin activitățile sale ca jurnalistă și comentatoare la Radio Europa Liberă, Monica Lovinescu și-a riscat viața și siguranța nu doar a ei, ci și a familiei, după cum s-a dovedit ulterior. Guvernul comunist a orchestrat campanii de denigrare împotriva ei, încercând să o discrediteze. Apoi, în 1977, Monica Lovinescu a fost agresată fizic, în curtea locuinței sale de la Paris, de doi agenţi palestinieni trimişi de Securitate la ordinele lui Nicolae Ceauşescu. A fost transportată în stare de comă la spital, dar a supraviețuit și nu a dat înapoi. A continuat să lucreze.

Mama ei, persecutată să o toarne la Securitate

La București, se exercita o presiune foarte mare asupra mamei ei, Ecaterina Bălăcioiu, pentru că aceasta refuza să colaboreze cu regimul și să o influențeze pe fiica ei de la Paris. A fost arestată, torturată ani buni în spatele gratiilor și, în final, asasinată în închisorile comuniste.

Monica Lovinescu a trăit cu povara asasinării Ecaterinei Bălăcioiu, o rană care nu s-a închis niciodată. Obișnuia sa spună că mama ei și-a sacrificat viața pentru ca ea să poată trăi la Paris, în libertate.

“Nu pot să nu revin de fiecare dată când am prilejul, asupra asasinării în închisoare şi asupra arestării mamei, Ecaterina Bălăcioiu Lovinescu, pentru că este unul din exemplele absurdităţii arestărilor din acea epocă. I s-a făcut şantajul următor: Îmi dai o scrisoare pentru fiica dumitale, ca să intre în serviciul nostru în străinătate, deci să devin o agentă a lor, şi atuncea te îngrijim şi îţi dăm drumul şi dacă nu, aicea mori. După ce a refuzat, ţipând și spunând că nu va face asta în ruptul capului, că e bătrână şi nu are decât să moară, dar nu o să îmi trimeată mie un asemenea mesaj, a fost retrimeasă la Jilava şi pe dosarul ei era scris: fără îngrijire medicală. Mama s-a trezit la morgă printre cadavre. A început să urle, au luat-o, au dus-o la spital , dar continuând să nu îi dea absolut niciun medicament şi a murit în iunie 1960. Eu cred că este un asasinat.”

Tragedia vieții Ecaterinei Bălăcioiu Lovinescu este povestită, pe larg, în cartea “Această dragoste care ne leagă. Reconstituirea unui asasinat” a autoarei Doina Jela. Aceasta descrie legătura puternică dintre o mama și fiica ei în timpul ororilor regimului comunist, nemilos cu cei pe care îi socotea „dușmanii” săi.

Autoarea arată în detaliu cum, în jurul Ecaterinei Bălăcioiu-Lovinescu, o pensionară cu o existență discretă, începând din 1955, Securitatea, a țesut o pânză de agenți și informatori și și-a mobilizat toate forțele împotriva „prăzii” sale. Telefonul îi era ascultat încontinuu, iar ieșirile ei zilnice, supravegheate cu mare atenție. S-a recurs la toate metodele: șantaj, amenințări, promisiuni mincinoase, îndemnuri „binevoitoare”. Totul cu un singur scop: ca mama să-și trădeze fiica, cerându-i să revină în țară. Ecaterina Bălăcoiu-Lovinescu a rezistat tuturor tentațiilor, în schimb, a plătit scump: a fost arestată în 1958, condamnată la 18 ani de temniță grea pentru „discuții dușmănoase la adresa regimului democrat” și închisă, la vârsta de 71 de ani, la Malmaison, Uranus, Jilava, Văcărești. A murit la penitenciarul spital Văcărești.

Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu nu are mormânt. Corpul ei a fost aruncat la groapa comună.

Monica Lovinescu a murit în 2008, la Paris. Influența sa continuă o face o figură esențială în istoria opoziției anticomuniste din România. "Simbolul Monica Lovinescu" reprezintă curajul, integritatea morală și dedicarea față de valorile democratice și libertatea de expresie în fața unui regim opresiv. Lucrările sale oferă o perspectivă acută asupra modului în care regimul comunist a influențat și deformat societatea românească.

Eseist, critic literar, poet și jurnalist român, Virgil Ierunca este recunoscut în special pentru opoziția sa față de regimul comunist din România. "Fenomenul Pitești" este cartea care a zdruncinat multe inimi.

Virgil Ierunca este considerat unul dintre cei mai importanți dizidenți anticomuniști români din exil datorită contribuției sale semnificative în ceea ce privește opoziția față de regimul comunist din România și susținerea valorilor democratice.

A studiat la Universitatea din București, unde a absolvit Facultatea de Litere și Filosofie, a fost redactor la publicații importante, iar în decembrie 1946 a părăsit România, primind o bursă din partea guvernului francez. S-a stabilit definitiv în Franţa, unde s-a implicat activ în viața comunității românești din exil și a devenit o personalitate marcantă a acesteia. Ierunca a fost un susținător fervent al drepturilor omului și a libertății de exprimare, valorile pe care le-a promovat în mod constant în scrierile și discursurile sale.

În exil, a colaborat cu Radio Europa Liberă, un post de radio anticomunist ce emitea în limbile țărilor din Europa de Est. Prin emisiunile sale, Ierunca a furnizat informații, analize și comentarii critice despre regimul comunist român, având un rol educativ și de susținere a spiritului de rezistență în rândul ascultătorilor săi.

Voce critică împotriva regimului comunist, Virgil Ierunca a desfăşurat o bogată activitate culturală. Printre cele mai importante lucrări ale sale se numără "Fenomenul Pitești", care a adus în atenția lumii atrocitățile comise în închisoarea Pitești, unde deținuții politici au fost supuși unor experimente brutale de "reeducare". Această lucrare a avut un impact semnificativ în cunoașterea și înțelegerea abuzurilor regimului comunist.

A luptat pentru libertate alături de soția sa, Monica Lovinescu

Alături de alți intelectuali, cum ar fi Monica Lovinescu, cea care i-a fost și soție, a susținut și promovat cultura și literatura română în exil, opunându-se propagandei oficiale a regimului comunist. Împreună, Virgil Ierunca și Monica Lovinescu reprezintă două dintre cele mai puternice voci ale disidenței românești din exil și au devenit simboluri ale rezistenței împotriva opresiunii comuniste. Prin scrierile și emisiunile lor de la Radio Europa Liberă, au oferit speranță, informație și solidaritate românilor de acasă, încurajându-i să continue lupta pentru libertate și drepturi omenești.

Virgil Ierunca și Monica Lovinescu au fost căsătoriți și au trăit împreună în exil, la Paris. Ambii plecaseră din România din cauza persecuției politice și s-au stabilit în Franța. Au lucrat pentru secția română a Radio Europa Liberă și au jucat un rol esențial în susținerea și promovarea scriitorilor români care au fost interziși sau cenzurați în România. Ei au contribuit la fondarea și publicarea revistei "Kriterion", o platformă pentru intelectualii români din exil.

Ca urmare a activităților lor de opoziție, ambii au fost ținta amenințărilor și a campaniilor de defăimare din partea regimului comunist. Fără să se teamă pentru siguranța lui și a familiei sale, Ierunca a documentat și a denunțat abuzurile regimului comunist, oferind în același timp speranță și inspirație multor români care aspirau la un viitor mai liber și mai democratic.

Virgil Ierunca a murit la 28 septembrie 2006, în Franța. Prin curajul și perseverența sa, a devenit o sursă de inspirație pentru românii care visau libertate și democrație.

În 1999, Monicăi Lovinescu şi lui Virgil Ierunca le-a fost conferit Ordinul Naţional ''Steaua României'' în grad de Comandor ''pentru curajul şi tenacitatea cu care nu au încetat să lupte pentru valorile adevărului, culturii şi libertăţii''.

Povestea Elisabetei Rizea a devenit cunoscută abia în prima parte a anilor 1990. A ajuns între timp un simbol al rezistenței anticomuniste și un exemplu al felului în care oamenii simpli, de la țară, au înfruntat regimul. Elisabeta Rizea s-a stins în 2003, după 91 de ani de virtute și demnitate.

Elisabeta Rizea – pe numele la naştere Şuţa – s-a născut la 28 iunie 1912, în comuna Domnești, județul Argeș, din ţărani simpli. Averea familiei era casa modestă din lemn, acoperită cu șindrilă, câteva animale şi 6 hectare de pământ. Totul trebuia să ajungă celor 8 copii. Fuseseră, cu totul, 13 frați, dar nu toți supraviețuiseră.
Elisabeta, alintată „Tuţa”, a urmat 7 clase primare, dar nu a mai putut continua din cauza sărăciei. În 1931, la 19 ani, s-a căsătorit cu Gheorghe Rizea, unul dintre angajații unchiului său, Gheorghe Șuța, și s-a stabilit în satul Nucșoara.

Alimente, haine, bani și informații pentru „Haiducii Muscelului”

În anul 1945, la 6 martie, puterea din România este preluată de comunişti, detestați de la bun început de Elisabeta Rizea. Un an mai târziu, în ziua alegerilor din 19 noiembrie, unchiul Elisabetei, liderul țărănist Gheorghe Șuța, este ucis de securiști pentru că se împotrivise regimului. Moartea unchiului a crescut îndârjirea Elisabetei.
La finalul anului 1947, colonelul Gheorghe Arsenescu, ofiţer de carieră, şef de Stat Major al unei mari unităţi în războiul antisovietic, după ce înţelege că regimul totalitar sprijinit de tancurile şi avioanele Armatei Roşii nu va accepta niciun fel de opoziţie, se retrage în zona Muscelului – judeţ pe vremea aceea. A înfiinţat acolo „Haiducii Muscelului”, gruparea luptătorilor de elită din care făceau parte foşti deputaţi, avocaţi, mari industriaşi şi proprietari de fabrici, mori şi tăbăcării, mici întreprinzători, ofiţeri activi şi deblocaţi, monahi şi preoţi de mir, învăţători şi profesori, studenţi, muncitori şi ţărani, afiliaţi sau neafiliaţi politic.

„Haiducilor” li s-a alăturat şi soţul Elisabetei, Gheorghe Rizea, iar mai apoi şi locotenentul de cavalerie Toma Arnăuţoiu. La scurtă vreme, însă, Securitatea comunistă le-a luat urma.
Elisabeta nu a ezitat nicio secundă în a sprijini grupul de rezistență cu tot ce a avut mai bun: alimente, haine, bani și informații. Așa a ajuns și ea în vizorul Securităţii, alături de cele două fiice. La câteva luni distanţă, Gheorghe Rizea este arestat, anchetat și condamnat la 14 ani de închisoare. În loc să se teamă, Elisabeta decide să pregătească o altă fată din sat pentru sprijinirea partizanilor, în cazul în care și ei i s-ar fi întâmplat la fel.

Prima arestare și „căsuța poștală” din scorbura unei sălcii

Și nu a greșit. Pentru că la 20 noiembrie 1950, Elisabeta Rizea este arestată, după informaţii dezvăluite organelor de o consăteană. Au urmat anchete şi un proces în urma căruia, în anul 1951, Tribunalul Militar București o condamnă la 6 ani de muncă silnică pentru uneltire împotriva orânduirii sociale. Este trimisă la închisorile de la Jilava şi, mai apoi, Mislea – închisoarea centrală a femeilor deţinute politic, unde s-a aflat alături de soţia fruntaşului ţărănist Ion Mihalache şi de alte zeci de femei legionare. La 6 iunie 1956 a fost eliberată.
Dar asta nu a potolit-o pe Elisabeta Rizea. Cum s-a văzut liberă, a reînceput să sprijine gruparea de rezistenţă. Un mod inedit de a comunica era transmiterea mesajelor prin intermediul unei „căsuțe poștale” amplasate în scorbura unei sălcii situate în locul denumit „Valea Morii”.

„Coada mi-a rămas în cârlig și eu am căzut la pământ. Așa mi-au smuls părul. Dacă vorbeam, omorau jumătate de sat”

În anul 1958, are loc un val de arestări în rândul partizanilor, Elisabeta Rizea fiind arestată din nou, apoi iar anchetată de Securitate și condamnată de Tribunalul Militar la 25 de ani muncă silnică, 10 ani degradare civică și confiscarea averii.

Prima dată este încarcerată la Închisoarea Pitești, în regim de maximă securitate, unde este ţinută în lanţuri la mâini şi la picioare şi torturată în cele mai cumplite moduri, pentru a oferi amănunte despre Grupul de rezistenţă anticomunistă. Dar Elisabeta nu a scos un cuvânt. Apoi au mutat-o la Penitenciarele de la Miercurea Ciuc şi Arad. Despre torturile suferite în detenţie, Elisabeta Rizea mărturisea, peste ani, în interviuri:
„Mi-au luat tot comuniștii. Ginerele, cuscru, toți au făcut pușcărie pentru că eu am dat de mâncare la partizani. Mă aducea lumea cu țoala acasă. Ultima dată, a venit căpitanul Cârnu cu bastonul de cauciuc și o curea pe mână. «Spune!» N-am spus. «Îți dăm 300 de lei!» «Domnule căpitan, eu nu sunt Iuda, să-i vânz pe 30 de arginți…» M-a trântit pe jos. M-a legat și m-a bătut cu cauciucul, de la ceafă la călcâi, și pe stânga și pe dreapta. Dar n-am luat banii lui! Apoi, m-au suit legată pe un scaun, de pe scaun pe masă, de pe masă pe alt scaun. Mi-a zvârlit basmaua din cap. «Spune!» Purtam coadă cu fundă. Mi-au aruncat fota și am rămas în ie. Mi-au legat coada sub cârligul de la lampa din casa boierului. Coada era groasă. Eram și eu altfel la 38 de ani… Cârnu mi-a tras scaunul. Ălălalt mi-a tras și masa. Coada mi-a rămas în cârlig și eu am căzut la pământ. Așa mi-au smuls părul. Am făcut tratament și nu mi-a mai crescut. Da’ tot nu i-am vândut… Dacă vorbeam, omorau jumătate de sat! După ce mi-au tras masa de sub picioare, au început să mă bată cu un băț până la sânge. Mi-au rupt câteva coaste și am leșinat. Îmi făceam cruce cu limba în cerul gurii și mă rugam la Dumnezeu să mă ajute să nu spun nimic”.
Mărturiile arată că, după acest episod de tortură, rănile Elisabetei erau atât de grave, încât a fost nevoită să stea spitalizată 10 zile, iar atunci când medicii au încercat să-i facă o injecţie, sângele i-a țâşnit din trup.

“Nu mai pot să-mi spun tot amaru’ care a fost în mine şi tot chinu’ cu care m-au chinuit hoţii ăştia”

În anul 1964, la 29 iulie, în urma decretului de amnistiere generală a deținuților politici, Elisabeta Rizea a fost eliberată din închisoare, revenind la Nucșoara, unde şi-a regăsit soţul şi pe cele două fiice – una naturală, cealaltă a soţului din prima căsătorie. Însă în gospodăria ei din Nucşoara nu a mai găsit nimic, comuniştii confiscându-i absolut toate lucrurile. Despre acest moment, Elisabeta avea să declare: „Sunt ca o mască acum, doamnă, de chinurile care au fost pe mine şi de inima rea pe care am avut-o. Aşa. Şi să viu acasă să nu mai găsesc nimic!! Nimic n-am găsit. Dacă mă tăiam la un deget, eu n-aveam cu ce mă lega. Tot ce-am lăsat în casă şi în magazia mea şi în curtea mea – n-am mai găsit nimic. Nu mai pot să-mi spun tot amaru’ care a fost în mine şi tot chinu’ cu care m-au chinuit hoţii ăştia”, povestea femeia în cartea „Povestea Elisabetei Rizea din Nucşoara, urmată de mărturia lui Cornel Drăgoi”. A rămas cu eticheta de „duşman al poporului”, așa că 26 de ani a fost ţinută sub stricta supraveghere a organelor de anchetă. Era chemată periodic, împreună cu soţul ei, la interogatorii. Abia după Revoluţie povestea eroinei Elisabeta Rizea a început să fie cunoscută, fiind vizitată de Regele Mihai şi de fostul preşedinte Emil Constantinescu. Interesant că, după apariţia ei la televizor din emisiunea “Memorialul durerii”, fiul căpitanului Cârnu – călăul ei din detenţie – a venit la casa ei de la Nucşoara şi i-a spus simplu: „Tata s-a spânzurat”.
Elisabeta Rizea a trecut la cele veşnice la 91 de ani, la 6 octombrie 2003, în urma unei pneumonii virale. Dumnezeu să o țină în veșnica Lui lumină!

Surse informare: Rador, Historia, eroinenucsoara.ro.

“Tineri! Aveți voi oare IDEALURI? Și dacă aveți, care sunt ele?

• Oare nu vedeți că ignoranța apasă pe umerii voștri, pe conștiința voastră cu toată forța de care dispune acest regim antipopular să vi-o insufle pentru a vă ține cu capul în noroi?
• Oare nu vedeți libertatea acțiunilor voastre oprită de teama temnițelor acestor călăi socialiști?
• Oare nu vreți ca acțiunile voastre să traducă în fapt idealurile voastre?
• Atunci uniți-vă glasurile într-o singură scânteie și tunetul se va abate peste capetele afurisiților membrii P.C.R.

Unde e curajul vostru?
Fiți fără milă!”

Așa s-a adresat Viorel Chirilă tinerilor, în vara anului 1973. Nu în mod direct, ci prin afișe cu autor anonim pe care le-a scris și răspândit în locurile publice din Arad, lipindu-le pe sediile principalelor instituţii din oraş.

Avea 25 de ani, era de profesie subinginer și obișnuia să asculte la postul de radio “Europa Liberă” emisiunea “Metronom”, unde erau comentate o mulțime de scrisori cu referire la “dorința de libertate a tineretului din țara noastră”.

Protest pe ziduri

Și-a dorit atât de tare să facă o schimbare, să convingă tinerii să lase frica deoparte și să ia împreună atitudine împotriva regimului pecerist, încât a compus un manifest anticomunist intitulat “Celor ce iubesc LUMINA!”

L-a scris în mai multe exemplare pe care le-a afișat pe zidurile unor clădiri importante din oraș, astfel încât să poată fi văzute de cât mai multă lume. Și-a condus chiar și un coleg să îi arate afișele, să le citească, să le facă cunoscute, fără să îi spună însă cine este autorul.

După lungi verificări, timp în care Viorel Chirilă a fost supravegheat și cercetat în libertate, tânărul inginer a fost arestat în 1974, apoi condamnat în 1975 de Tribunalul Militar Timișoara la 5 ani închisoare şi interzicerea drepturilor sub acuzarea de propagandă împotriva orânduirii socialiste.

A ieșit din închisoare în vara lui 1976 în urma unui decret prezidenţial de graţiere.

Pasionat de sculptură, Ioan Barabaș a cioplit în lemn trei ștampile pe care scria „Jos cu Ceaușescu, cu tâlharul și cizmarul!”. Împreună cu Paraschiva, au pus mii de astfel de ștampile pe coli de hârtie, au decupat fițuicile, le-au ascuns sub haine și le-au distribuit în oraș.

Ioan Barabaș, lăcătuş mecanic, și Paraschiva Marton, ajutor de maistru, au fost condamnați la 5 și respectiv 7 ani de închisoare după ce au răspândit, în Miercurea Ciuc, mii de fițuici cu mesaje anticomuniste, realizate cu ajutorul unor matrițe confecționate artizanal de către Ioan. El avea 30 de ani, iar ea 22.

S-a întâmplat în mai 1983, când Ioan Barabaș, pasionat și de sculptură, a cioplit în lemn trei ștampile pe care scria „Jos cu Ceaușescu, cu tâlharul și cizmarul!”. Împreună cu prietena fratelui său, Paraschiva, au pus mii de astfel de ștampile pe coli de hârtie, apoi au decupat fițuicile, le-au ascuns bine pe sub haine și au pornit să le distribuie în oraș, atenți să nu fie observați.
Știau că dacă vor fi prinși vor fi închiși și își vor pierde de tot libertatea pentru care, de fapt, luptau. Dar au sperat și au riscat.

Au ales data de 22 mai, noaptea de sâmbătă spre duminică, și au pornit cu bicicletele pe muntele Șumuleu, acolo unde a doua zi avea loc o sărbătoare religioasă și unde se așteptau să vină foarte multă lume. Au răspândit toată noaptea bucățelele de hârtie de pe munte înspre oraș, în tot Miercurea Ciuc, până la ieșirea către Brașov. Luau cu pumnul fițuicile ascunse pe sub haine și le aruncau pe străzi. Potrivit arhivelor securității, a doua zi, de pe traseul lor s-au strâns aproape 1.500 de astfel de manifeste.

“Turnați” la Securitate de prieteni

Cei doi tineri au considerat că a mers totul bine, iar a doua zi au plecat la Tușnad-Băi, pentru a-și crea un alibi dacă ar fi fost suspectați. Aveau curajul să critice regimul ceaușist, dar nu voiau la închisoare. Au sperat că vor găsi și alți tineri care să li se alăture în demersul lor împotriva dictaturii. Și chiar doreau să repete episodul cu ștampila, dar n-a mai apucat. La scurt timp s-au trezit cu locuințele percheziționate.

Potrivit informațiilor oferite la 1 noiembrie 2008 de către Ioan Barabaș, într-un interviu, Paraschiva ar fi mers la Bistrița, de unde era originară, și unde s-ar fi întâlnit cu mai mulți prieteni, unii studenți la facultate în Cluj. Au început să vorbească despre politică, iar ea le-a povestit despre confecționarea manifestelor. Prietenii și-ar fi arătat interesul de a contribui și ei, la rândul lor, la distribuirea fițuicilor prin Cluj sau acolo unde mai aveau ocazia. Astfel că Paraschiva s-a apucat de confecționat. Când au fost gata, le-ar fi scris o scrisoare prietenilor să vină să le ia din garsoniera în care locuia. “Probabil unora le-a fost teamă. N-au avut curajul să meargă până la capăt și au spus acolo, la Cluj, la Securitate. Imediat ne-au ridicat”.

În casa Paraschivei Marton s-au găsit 500 de bucăți de hârtie tăiate la dimensiunile fițuicilor, două plăci din lemn păstrate pentru confecționarea de noi matrițe și însemnări cu texte, fragmente din comentarii transmise de postul de radio “Europa Liberă”. O matriță și două tușiere folosite de cei doi au fost găsite ascunse în locuința fratelui lui Ioan Barabaș.

Ioan Barabaș și Paraschiva Marton au fost acuzați și condamnați pentru “propagandă împotriva orânduirii socialiste, acțiuni de natură a pune în pericol securitatea statului”.

Este unul dintre eroii rămași în viață după detenția executată la Aiud, începând cu 1984. “Într-un București amăgit cu lapte și benzină, ar fi groaznic să răbdăm până la capăt. Nu fiți lași, comozi, neîncrezători”.

În iarna anului 1982, Radu Filipescu, inginer electronist, avea 28 de ani. Nu a mai suportat practicile comunismului, dictatura, experiențele traumatizante pentru tineri și teama cu care trăiau. A simțit că trebuie să facă ceva, să pornească acțiuni care să ducă la alungarea familiei Ceaușescu, pe care o considera principala vinovată de dezastrul social și economic al României.

“Noi, românii, trebuie să îl schimbăm pe Ceaușescu. Duminică, între orele 18.00 și 21.00, adunați-vă în centrul orașului. Putem să îl schimbăm pe Ceaușescu. Într-un București amăgit cu lapte și benzină, ar fi groaznic să răbdăm până la capăt. Nu fiți lași, comozi, neîncrezători. Scrieți încă trei manifeste și dați-le mai departe!”

Așa suna manifestul scris de Filipescu în decembrie 1982. Cu ajutorul unui aparat de imprimat și a unor benzi din plastic, a confecționat o matriță cu care a multiplicat manifestul pe coli de hârtie. În nopțile de 20 și 21 ianuarie 1983, a introdus în cutiile de scrisori ale unor blocuri din sectorul 3 al Capitalei 4.000 de astfel de exemplare, încercând să adune la protest cât mai mulți români ajunși la capătul puterilor.

Apoi a încercat să își facă acțiunea cunoscută și în afara granițelor țării. Așa că a scris o scrisoare prin care solicita ca manifestele anexate, nouă exemplare, să fie transmise unor ambasade din țările capitaliste, unor posturi de radio străine - “Europa Liberă” și “BBC”-, dar și unor reviste - “Times” și “News Week”. A introdus scrisoarea și fițuicile într-un plic cu expeditor anonim pe care l-a lăsat pe scările unui bloc unde știa că locuiesc diplomați străini. Însă cel care a găsit plicul l-a predat organelor de stat.

Arestat în ziua de Paște

Radu Filipescu nu a renunțat și a încercat, din nou, organizarea unor proteste la care să vină cât mai mulți tineri să își apere libertatea, drepturile, democrația. În lunile martie și aprilie a mai multiplicat 7.000 de exemplare din același manifest, iar în primele zile ale lunii mai s-a apucat de răspândirea lor. A reușit să distribuie doar 3.000 de bucăți, fiind suprins de organele de stat într-o scară de bloc, în timp ce punea fițuicile în cutiile de scrisori. I-au găsit asupra lui alte sute de exemplare, iar la percheziția de la domiciliu, încă vreo 3.000, alături de aparatul de imprimat, matrițele și tot ce mai era necesar procesului de multiplicare.

A fost arestat, anchetat și s-au făcut percheziții și la domiciliul părinților săi. În ziua în care a fost arestat era Paștele ortodox, iar familia îl aștepta să sărbătorească împreună. În locul lui au venit două Dacii și mai mulți ofițeri care au anunțat că Radu este arestat pentru acțiuni antistatale.
În septembrie 1983, în urma procesului de la Tribunalul Militar Bucureşti, Radu Filipescu a fost condamnat la 10 ani închisoare pentru propagandă împotriva orânduirii socialiste.

Deţinutul anului 1984

• La 7 ianuarie 1984 – Radu Filipescu a fost mutat la închisoarea Aiud, împreună cu alţi deţinuţi politici. Se estimează că în închisoarea Aiud erau aproximativ 200 de deţinuţi cu condamnări politice, deşi regimul nu recunoştea existenţa acestei categorii.
• După arestarea şi condamnarea lui, familia şi prietenii au făcut tot posibilul ca mediile de informare occidentale să afle despre el. Postul de radio „Europa Liberă” a început să difuzeze informaţii. De asemenea, „Amnesty International” a început o campanie pentru eliberarea lui, fiind chiar declarat «deţinutul anului 1984».
• La 18 aprilie 1986 – Radu Filipescu a fost eliberat din închisoare, după ce a fost anunţat că pedeapsa i-a fost comutată de la 10 ani la 5 ani, şi a beneficiat de amnistie.
• În octombrie 1987 – a trimis la Radio „Europa Liberă” manifeste semnate „Acţiunea democratică română”, prin care a cerut organizarea unui referendum pentru înlocuirea lui Nicolae Ceauşescu.
• La 1 noiembrie 1987 – Radu Filipescu a difuzat, în Bucureşti, manifeste în care a cerut organizarea unui referendum. A doua zi, radio „Europa Liberă” anunţa de manifestele apărute în Bucureşti.
• La 9 noiembrie 1987 – a redactat o scrisoare către Procurorul General în care îl informa că a aflat dintr-un manifest de iniţiativa unui referendum contra lui Ceauşescu şi întreba daca hotărârea lui de a participa contravine legilor statului. După ce a expediat scrisoarea Procurorului, a trimis-o şi la „Europa Liberă”, unde a şi fost citită.
• La 12 decembrie 1987 – Radu Filipescu a fost arestat şi anchetat în legătură cu scrisoarea adresată procurorului general. A fost eliberat după 10 zile de anchete și bătăi.
• 30 decembrie 1988 – convocat la Securitate, Radu Filipescu a depus un memoriu în care a prezentat tratamentul violent la care a fost supus în timpul detenţiei din decembrie 1987.
• La 22 decembrie 1989 – Radu Filipescu a fost arestat de pe stradă, dar eliberat în aceeaşi seară.

Radu Filipescu este considerat un om al dreptății, al libertății și al democrației, un model pentru orice tânãr cu demnitate.

Artaxerxe Corneliu Ioan Bubulac s-a născut în București în 1921. Inginer de profesie şi membru al Asociaţiei Artiştilor Fotografi, Bucureşti, a avut o dorință: să ofere familiei sale un viitor trăit în demnitate, libertate și decență. De aceea, la vârsta de 44 de ani, în plin regim comunist, Corneliu face primele demersuri pentru a emigra în SUA, împreună cu soția și cei trei copii. Spera, acolo, la o viață mai liniștită și mai frumoasă decât în propria țară.

Primul pas a fost obținerea permisiunii de intrate în SUA și l-a făcut în anul 1968.
Primește, atunci, aviz favorabil de la Secția Consulară a Ambasadei.

Strigătele unui luptător

Pentru familistul Artaxerxe Corneliu calvarul începe în anul 1969, când solicită autorităților comuniste pașaportul pentru plecare. Acesta, însă, îi este refuzat.

”Manifestările sale ostile s-au intensificat, mai ales după ce i-a fost respinsă cererea de plecare definitivă în SUA împreună cu soția și cei trei copii ai săi”, arată rechizitoriul Consiliului Securității Statului.

Și fiindcă dorința de a i se respecta drepturile devine din ce în ce mai arzătoare, Corneliu caută ajutor în străinătate, pentru susținerea cauzei sale în fața autorităților române. Așadar scrie și expediază memorii în străinătate, adevărate strigăte de ajutor în care reclamă abuzurile de putere asupra sa și a familiei sale. Despre aceste abuzuri s-a vorbit public, la vremea respectivă, la postul de radio Europa Liberă. Face demersuri disperate prin firme din SUA și Anglia către ONU.

”Neaprobarea plecării noastre constituie un abuz de putere care ne transformă în sclavi ai autorităților de stat. Sîntem hotărîți să întreprindem orice este omenește posibil pentru a părăsi această țară în care demnitatea noastră este batjocorită prin transformarea noastră în sclavi”, afirmă Corneliu, potrivit rechizitoriului.

Umilință: declarat fără discernământ de către autorități

Autoritățile române îl arestează preventiv, în vara anului 1970, pentru opiniile personale pe care a îndrăznit să le manifeste. Este supus unor expertize medico-legale pe care el le consideră înjositoare. Este declarat fără discernământ de Comisia Serviciului medico- legal al municipiului București, considerat periculos și primește recomandarea să fie internat într-un spital de specialitate.

Umilințele nu se opresc aici. Trece printr-o altă expertiză, la Institutul de Cercetări Științifice Medico-Legale Mina Minovici unde, de data aceasta, este declarat în deplinătatea facultăților mintale. Poate, așadar, să răspundă penal pentru insistența de a părăsi propria țară.

Câteva luni mai târziu, în decembrie 1970, la 49 de ani, este trimis în judecată pentru infracțiunea de propagandă împotriva orânduirii socialiste și condamnat la un an de închisoare.

Într-o noapte, doi tineri idealiști ai anilor `80 au scris și au răspândit mai multe afișe împotriva regimului comunist. Apoi au încercat să fugă în Iugoslavia spre a- și găsi un rost în Occident. Miliția i-a capturat chiar când încercau să treacă granița. Au avut, totuși, un mare noroc: Revoluția a venit la două luni de la faptele lor și i-a făcut scăpați.

Electricianul Gheorghe Asavei, moldovean la origine, născut în 1962 la Păunești în Vrancea, a decis să plece, la începutul anilor 1980, asemenea multor tineri ca el, spre puternicul centru minier din Lupeni. Era atras de salariile mari oferite de Întreprinderea minieră. Aici s-a îndrăgostit de Mariana Lazăr, o tânără localnică, absolventă de liceu sanitar și angajată a Spitalului Orășenesc Lupeni ca asistent medical pediatru. După îndelungi dezbateri, au decis că nu mai suportă regimul Ceaușescu și că vor încerca să treacă granița cu R.S.F. Iugoslavia. Erau mânați în decizia lor și de ceea ce ascultau zilnic la postul de radio ”Europa liberă”.

Afișele. Amândoi le-au scris, Gheorghe le-a lipit

Așa că, în noaptea de 19 spre 20 octombrie 1989, cei doi au confecționat opt afișe (fiecare câte patru) în format A4 cu mesaje împotriva orânduirii socialiste și a conducătorului ”mult iubit”. Le-au scris cu pixul, cu litere mari, să fie cât mai vizibile, după care Gheorghe a plecat și le-a lipit prin diverse locuri intens circulate din Lupeni: Complexul Comercial de lângă cinematograf, Complexul Comercial Braia și Gara CFR. Deși totul s-a întâmplat în puterea nopții, milițenii din Lupeni au descoperit totul foarte repede. Nici nu apucase lipiciul de pe spatele afișelor să se întărească, după cum a precizat, în ”Procesul-Verbal de constatare a infracțiunii”, maiorul de securitate Dumitru Tucana.

Prinși la granița de vest

Totuși, organele Miliției nu i-au putut prinde pe făptași chiar în Lupeni, pentru că în creierii dimineții de 20 octombrie tinerii se urcaseră deja în tren și plecaseră spre Timișoara. De aici, spre graniță. Patrulele de grăniceri i-au capturat în zona Otelec (Timiș) și i-au predat imediat organelor de anchetă. Securitatea și Procuratura Militară au început cercetarea penală și au decis să-i trimită în judecată pentru infracțiunile de ”propagandă împotriva orânduirii socialiste” și ”tentativă de trecere frauduloasă a frontierei”.
Gheorghe și Mariana ar fi primit cu siguranță ani grei de pușcărie dacă nu ar fi venit Revoluția. Ca un mare cadou pentru curajul lor, au fost eliberați chiar pe 22 decembrie și noile autorități au decis încetarea urmăririi penale.

Absolventă de liceu, mamă singură, om principial cu spirit liber, Carmen Popescu intră în atenția Miliției pentru că îndrăznește să-și dorească demnitatea de a se exprima liber.

Urmărită ca-n filme, percheziționată pe stradă

Carmen s-a născut în București în 1943. Dezamăgită de tot ce se întâmplă în România, începe să-și scrie gândurile, pe care vrea să le facă cunoscute cât mai multor oameni din țară, dar și din străinătate. Securitatea are, însă, metodele ei și află de scrisorile lui Carmen. Începe să o urmărească.

Cu o minte deschisă, dornică să trăiască fără teamă și fără constrângeri, Carmen Popescu realizează că în țara în care s-a născut nu mai are niciun viitor. Austria i se pare un nou început promițător. Așa că face o cerere pentru viză de intrare în Austria pe care intenționează să o depună la Ambasadă. Însă este oprită chiar pe drum. I se face percheziție acasă, unde sunt găsite textele ei, catalogate drept ”materiale cu caracter denigrator și îndemnuri la acțiuni potrivnice unității clasei muncitoare”.

”În timp ce se deplasa spre Ambasada Austriei la București, cu intenția de a preda această cerere și unele anexe, a fost surprinsă de organele de stat și făcîndu-i-se o percheziție domiciliară i s-au găsit ascunse și celelalte materiale”, arată sentința Tibunalului Militar București.
Cercetarea judecătorească și dezbaterile în ceea ce privește ”crima” lui Carmen Popescu de a spune în scris ceea ce gândește au avut loc în cadrul unei ședințe secrete, în august 1981.

La final se decide că femeia este un adevărat pericol pentru securitatea statului, iar Tribunalul Militar București, hotărăște, în unanimitate, condamnarea ei la 6 ani închisoare, interzicerea pe timp de 3 ani a unor drepturi, ”pentru tentativă la infracțiunea de propagandă împotriva orânduirii socialiste” și plata cheltuielilor judiciare ocazionate de urmărirea și judecarea cauzei.

Constantin Dumitru, de meserie strungar, s-a născut în 1955 în comuna Ciofliceni, județul Ilfov. La 19 ani a fost arestat preventiv pentru infracțiunea de ”propagandă împotriva orânduirii socialiste”.

În toată supărarea lui Constantin, a existat acel moment în care lui nu i-a mai fost frică de nimic. A scris ce a gândit, chiar pe peretele toaletei atelierului de strungărie al Întreprinderii de utilaje drumuri și poduri Otopeni, unde era angajat.

Mesajul, scris cu creionul negru, este văzut de colegii de muncă și sesizat conducerii unității, care informează Securitatea. Se face anchetă cu expertiză grafologică. Constantin este obligat să-și recunoască fapta, găsit vinovat, iar colegii devin martori în proces.

”Pentru stabilirea autorului inscripției, printre alte măsurile ce au fost luate de organele de securitate a fost și aceea că s-a verificat scrisul mai multor salariați ai Întreprinderii de utilaje drumuri și poduri Otopeni. (...) Întrucît din analiza scrisului inscripției cu cel al lui Dumitru Constantin au realizat particularități grafice asemănătoare, s-a solicitat Laboratorului de Criminalistică al Inspectoratului General al Miliției efectuarea unei expertize grafice (...)”, se arată în procesul-verbal de constatare a unor acte premergătoare (București, 12 februarie 1975).

Constantin, influențat de emisunile ”dușmănoase” de la Radio Europa Liberă

Rechizitoriul Procuraturii Militare București realizat în anul 1974 este dur și sec: Constantin Dumitru s-a lăsat influențat de emisiuni ”dușmănoase” ascultate la postul de radio Europa liberă și a scris, pe peretele toaletei atelierului de strungărie al Întreprinderii de utilaje drumuri și poduri Otopeni, un mesaj dușmănos la adresa regimului socialist și îndemnuri pentru acțiuni care să ducă la înlocuirea formei de guvernământ în Republica Socialistă România.

Iată mesajul lui Constantin Dumitru:

”Dragi prieteni.

În ȚARA NOASTRĂ EXISTĂ UN STAT EXPLOATATOR condus de Ceaușescu după monarhia lui Lenin. IATĂ CE VĂ ROG:

Ascultați zilnic Radio Europa Liberă.

Programul începe la orele 17.00 și se termină la 5 (cinci) minute după ora 1 (unu) noaptea. Noi în R.S.R. muncitorii suntem exploatați cu f.f. cruzime de comuniști.

Nu pot scrie mai mult, dar vă rog să ne unim să distrugem comunismul lui Lenin și al lui Ceaușescu.

Jos cu ei! Sunt niște măgari, porci, devastați.

Semnat - NENORIX”, inscripția atribuită lui Constantin Dumitru, din Procesul verbal de constatare a efectuării unor acte premergătoare (20 decembrie 1974, București, Ministerul de Interne, Inspectoratul Municipiului București – Securitate).

Constantin a fost judecat și condamnat la 5 ani de închisoare, la 2 ani de interzicere a unor drepturi și obligația de a plăti statului suma de 800 lei cheltuieli judiciare.

Un destin tragic, curmat la 54 de ani, pentru vina de a scrie o carte care nu a plăcut regimului. Aceasta a fost soarta lui Dinu Pillat, unul dintre cei mai promițători intelectuali ai generației ajunse la maturitate după Al Doilea Război Mondial. În 1960, scriitorul a fost condamnat la 25 de ani de închisoare în cunoscutul proces al intelectualilor "Noica-Pillat".

Dinu Pillat s-a născut la 19 noiembrie 1921, la Bucureşti, fiind fiul poetului Ion Pillat și al pictoriței Maria Pillat-Brateş. La 17 ani debutează în critica literară, cu articolul ”Nuvelistica lui Ionel Teodoreanu”, apărut în “Universul literar”. După absolvirea Facultății de Litere şi Filosofie a Universităţii Bucureşti, publică al doilea roman, ”Moartea cotidiană”, iar în 1947 susţine teza de doctorat, ”Romanul de senzaţie în literatura română din a doua jumătate a secolului al XIX-lea”, avându-l ca îndrumător pe George Călinescu.
Între anii 1945-1947 este asistentul lui George Călinescu la Catedra de istorie a literaturii române moderne de la Universitatea din Bucureşti. Colaborează cu George Călinescu și în calitate de cercetător la Institutul de Istorie Literară şi Folclor din Bucureşti.

Torturat pentru vina de a nu renunţa la crezul propriu

În 1956, însă, Securitatea începe să-l vâneze pe Dinu Pillat. Îi deschide un dosar de urmărire informativă pentru ”activitate contrarevoluţionară şi de spionaj prin trimiterea de materiale informative şi calomniatoare a regimului din R.P.R., emigraţiei române din exil”.
În martie 1959 este arestat şi judecat în procesul cunoscut sub numele de ”lotul Noica- Pillat”, sub acuzaţia de ”uneltire împotriva ordinii sociale şi înaltă trădare de stat”. La baza motivației stă, printre altele, scrierea romanului ”Aşteptând ceasul de apoi”, care circulase în manuscris – aici se contura ideea că Mișcarea Legionară nu fusese alimentată din Germania, ci din Uniunea Sovietică. Aceasta a și fost, de fapt, proba principală în dosarul său. Alături de Dinu Pillat, printre cei arestaţi s-au numărat: Păstorel Teodoreanu, Vladimir Streinu, N. Steinhardt, Al. Paleologu, Marietta Sadova sau Barbu Slătineanu.
Un an mai târziu, pe 1 martie 1960, este condamnat la 25 de ani de muncă silnică şi 10 ani de degradare civică – și trece prin suferinţe cumplite în penitenciarele Jilava și Gherla. În detenţie este bătut, torturat, ţinut cu lanţuri la picioare, pentru simpla vină de a nu renunţa la crezul şi la ideile proprii. Suferă de tuberculoză în momentul încarcerării, iar în detenţie boala avansează. În asemenea condiții, este considerat adevărat miracol supraviețuirea lui la Jilava și la Gherla, timp de cinci ani și patru luni. Într-o noapte, după o tortură, afirmă că L-a văzut în dreptul uşii pe Iisus, răstignit pe cruce. În acel moment înțelege de ce i s-a dat această suferinţă. Revelaţia că prin suferinţă întâlnește cu Mântuitorul îi dă o putere sufletească atât de mare, încât, de atunci, nimic nu i se mai pare de neîndurat.

Nicolae Steinhardt: “Lui Dinu îi datorez prilejul fără de care nu m-aș fi putut naște a doua oară, din apă și din Duh”

Dinu Pillat este eliberat din închisoare în vara anului 1964, în urma amnistiei generale a deţinuţilor politici dată de regimul comunist.
Peste ani, fiica sa, Monica Pillat, avea să dezvăluie că, imediat după ieșirea din închisoare „el voia sa stea departe de viața pe care a trăit-o. Nu a mai dorit să termine niciun roman. Îi era teamă ca familia să nu pățească ceva. S-a rezumat la traduceri, antologii și critică literară. S-a simțit foarte vinovat față de prieteni și față de noi, deși nu avea nici un motiv”.
La rândul său, Nicolae Steinhardt, descrie extrem de elocvent stările prin care a trecut prietenul său Dinu Pillat, în remarcabilul volum „Jurnalul Fericirii”: „Vrea să-mi ceară iertare, eu vreau să-i spun și cât îi sunt de recunoscător și se iscă o scenă nițel ciudată, în care ne întreceam cu plecăciunile, mulțumirile, scuzele, iertările și îmbrățișările. Dar curând ne liniștim și vorbim deschis și curat (…). lui Dinu îi datorez prilejul fără de care nu m-aș fi putut naște a doua oară, din apă și din Duh”.

Miracolul din arhivele CNSAS

După eliberarea din arest, Dinu Pillat îşi reocupă postul de cercetător la Institutul de Istorie Literară şi Folclor din Bucureşti, unde lucrează până aproape de sfârşitul vieţii. În anul 1969, publică alte două lucrări de istorie a lieraturii, „Mozaic istorico-literar. Secolul XX” şi „Ion Barbu”. În 1975, în urma unei noi restructurări pe criterii politice, însă, este dat afară şi retrogradat pe un post de documentarist la Biblioteca Centrală Universitară. Se stinge la 5 decembrie 1975, la Bucureşti, în urma unui cancer, la numai 54 de ani.

Postum îi apar, în 1976, lucrarea de istorie a literaturii „Dostoievski în conştiinţa literară românească”, iar în 1978, „Itinerarii istorico-literare”. În anul 2010, printr-un miracol, dactilograma romanului „Aşteptând ceasul de apoi” este găsită în Arhivele CNSAS de cercetătoarea Raluca Spiridon, care în acel moment căuta cu totul altceva. Volumul este lansat în 2010, la standul Editurii Humanitas din cadrul Târgului Internaţional de Carte Bookfest, în prezenţa fiicei autorului, scriitoarea Monica Pillat.

Dinu și Nelli Pillat, o iubire fără timp, fără distanțe

În perioada studenţiei, în 1941, Dinu Pillat o cunoaște pe Cornelia (Nelli) Filipescu, viitoarea lui soţie. Cei doi trăiesc una dintre cele mai frumoase povești de dragoste din cultura română. Se căsătoresc în zbuciumatul an 1944, iar în 1947 cei doi devin părinții Monicăi. Peste ani, fiica va continua cariera literară a tatălui. Dinu are 26 de ani atunci când devine tată și se dă peste cap să nu-i lipsească nimic familiei sale. De unde se anunța la început ca lipsită de griji (fiindcă Dinu Pillat vine din neam de moșieri înrudit cu Brătienii), familia lor decade într-o situație de provizorat, fără venituri și cu eticheta clară de burghezi.
În anii grei și tulburi de după război, Dinu Pillat nu așteaptă să fie salvat de nimeni.
Încearcă să deschidă un anticariat, unde să-și vândă cărțile din propria bibliotecă și apoi se apucă de agricultură la moșia din Miorcani, în nordul Moldovei, ca să obțină mai lesne de-ale gurii. Pământul rămas de la părinți i se vinde pe bucăți, în curtea moșiei este instalat un gimnaziu de elevi, iar în casa familială din București i se aduc, cu de-a sila, colocatari.
Constituția firavă, efortul și supărările de zi cu zi încep să-i roadă trupul pe dinăuntru. În acest fel se îmbolnăvește de tuberculoză. Nelli Pillat îl îngrijește și îl încurajează în tot acest timp, așa cum o va face și după întoarcerea din închisoare.
Impresionanta poveste de dragoste a celor doi a fost reconstituită într-un volum de corespondenţă inedită, intitulat, sugestiv, ”Biruința unei iubiri”, și apărut la Editura Humanitas în 2008, sub îngrijirea Monicăi Pillat. Scriitoarea reunește scrisorile părinţilor, adunate în decursul timpului, acoperind mai bine de o jumătate de secol şi păstrate cu pietate în familie. Dialogul este completat, unde este necesar, cu pagini de corespondenţă adiacente, trimise de soţii Pillat altor membri ai familiei, precum şi cu câteva scrisori aparţinând Piei Pillat, sora lui Dinu Pillat.
Majoritatea acestor pagini de corespondenţă sunt inedite şi constituie mărturia destinului zbuciumat şi tragic al uneia dintre familiile cele mai înzestrate din cultura românească.

Scrisori de dragoste Dinu și Nelli Pillat

Întregul material este ordonat în patru secţiuni tematice, redând astfel etapele parcurse de iubirea celor doi protagonişti: idealurile şi iluziile din tinereţe (în prima parte), cataclismul adus în viaţa lor de regimul comunist (în partea a doua), întoarcerea din închisoare a lui Dinu Pillat şi viaţa familiei până la moartea acestuia (în partea a treia) şi dăinuirea unei iubiri dincolo de moarte (în partea a patra, ce conţine scrisori ale lui Nelli Pillat către fiica sa, Monica, şi către cumnata ei, Pia Pillat Edwards, impregnate însă în fiecare rând de persoana celui dispărut).

„Nu știu ce se va întâmpla cu noi în viitor, poate nu ne vom putea vedea foarte mult timp. Să știi, însă, că te-am iubit și te iubesc mult − cu tot ce am mai frumos în mine. Tu știi că, ori de câte ori mă simțeam la răscrucea incertitudinilor, era numai din pricină că nu mă simțeam capabilă să te fac fericit. Și aș fi acceptat mai ușor suferința de a nu fi a ta decât pe aceea de a te simți cândva nefericit lângă mine.”

(Fragment dintr-o scrisoare trimisă de Nelli Pillat soțului, reprodusă în volumul Biruința unei iubiri, Humanitas, 2008)

„Nelli drag,

Au înflorit peste noapte toţi merii, toţi perii, toţi cireşii, toţi piersicii şi toţi prunii din vie, părând aşa, de departe, nişte fetiţe îmbrăcate în rochiţe de dantelă albă şi roz care se pregătesc pentru prima comuniune. Da, au înflorit festiv a doua zi după sosirea celor trei scrisori de la tine, care, deşi datate diferit, printr-un paradox al hazardului poştal, au ajuns totuşi deodată. (…) Astăzi dimineaţă mi s-a întâmplat ceva, semnificativ într-un fel. Ascultă! Scriam ca de obicei aici în chioşc, lucrând tocmai la una din părţile cele mai stranii şi halucinante ale romanului. Scriam aşa, plin de viaţa personagiilor mele ca o scoică de zvonul mării, când a început deodată – în cerul albastru de deasupra – un zgomot apocaliptic. O clipă, privirea a tresărit atentă, înălţându-se. Dumnezeule, ce spectacol înfricoşător! Stoluri nenumărate de avioane roiau deasupra capului, angrenate în plină luptă. Un avion american cu patru motoare se prăbuşea tocmai în flăcări, arzând ca o torţă“

(Fragment dintr-o scrisoare trimisă de Dinu Pillat soției în aprilie 1944, reprodusă în volumul Biruința unei iubiri, Humanitas, 2008)

"Tata a fost asemeni unui copac pus să crească într-un ghiveci de flori. Ar fi trebuit să ajungă un mare scriitor dacă vremurile ar fi fost altele, dacă Securitatea nu i-ar fi pierdut manuscrisele. Nu cred că suferințele familiei mele au fost în zadar. Eu cred în cursa lungă a destinului, nu în cea scurtă, omenească"

Monica Pillat

Surse: Rador, Pressone, Newsweek, Evenimentul zilei

Ion și Mariana au reușit timp de patru ani să împartă manifeste în București, fără să-i prindă nimeni. Trimiteau scrisori prin Poștă sau trase la indigo. Mariana a înfruntat regimul fără teamă, deși era mama a trei copii mici.

Era 1977, primăvara. Ion Niculae, om simplu crescut la țară, acum muncitor onest în Capitală, influențat de știrile de la ”Europa liberă”, a decis că este momentul faptei eroice a vieții lui. Așa s-a decis să acționeze pentru a cere eliberarea de urgență a scriitorului și dizidentului Paul Goma. Avea contextul că Republica Socialistă România semnase, cu puțin timp înainte, în august 1975, Acordurile de la Helsinki, prin care se obliga să respecte mai multe principii esențiale în dreptul internațional, printre care și drepturile fundamentale ale omului.
Ion Niculae și-a spus că nu mai e timp de pierdut, așa că a redactat și a multiplicat peste 3.000 de manifeste, pe care le-a distribuit în cartierele Titani și Berceni din București. A făcut totul cu sprijinul prietenei sale, Marianei Gherghina-Beșciu, în cursul nopții de 9 spre 10 mai 1977.

Au trimis scrisori la ziare, dar și la ”Europa liberă” din München

Și nu s-au oprit aici. În zilele următoare au trimis prin Poștă scrisori de eliberare a lui Paul Goma către organele de conducere ale statului român și ale PCR. Scrisorile erau scrise de mână și apoi multiplicate cu indigoul, tot cu sprijinul inimoasei Mariana. Acțiunea lor a stârnit rumoare, dar autoritățile n-au reușit să-i prindă.
A urmat un alt rând de epistole, în vara anului 1977. Pe acestea le-au multiplicat cu mașina de scris. Pe lângă organele de partid și de stat, scrisorile au plecat și către redacțiile mai multor ziare autohtone, diverse organizații obștești, dar și către redacția postului de radio ”Europa liberă” de la München.
Ba chiar, simțindu-se inspirată, Mariana a compus și o serie de poezii prin care cerea respectarea drepturilor omului. Poeziile i-au fost, însă, găsite de milițieni la percheziția din iunie 1981.
Ion și Mariana au fost arestați în iunie 1981, sub acuzația de propagandă împotriva orânduirii socialiste. Tribunalul Militar București a pronunțat verdictul: Ion a primit șapte ani de închisoare, iar Mariana – cinci. Din fericire, i-a ajutat Decretul 189/1981, prin care anumite fapte erau grațiate total sau parțial. Așa că pedeapsa lui Ion s-a redus la cinci ani și 10 luni de pușcărie, iar Mariana a beneficiat de grațiere totală.

Curajul simplității

Cine sunt însă acești doi dizidenți necunoscuți până acum publicului larg? Ion Niculae s-a născut pe 1 septembrie 1937, în comuna Cătrunești din Ialomița. A absolvit 8 clase, iar la momentul condamnării sale era gestionar la magazinul ”Dioda” din București. Era divorțat, tatăl unui copil major la acea dată și locuia în sectorul 3 al Capitalei.
Pe de altă parte, Mariana Gherghina-Beșciu avea 27 de ani la momentul condamnării și nici 23 când lua decizia de a lupta cu abuzurile regimului comunist. Născută pe 12 iunie 1954, la Turnu Măgurele (Teleorman), ea a absolvit școala postliceală de asistente medicale și era asistentă medicală la Spitalul de copii ”Călărași” din Capitală.
Demn de toată lauda curajul ei de a înfrunta sistemul, fiind mama a trei copii mici.

În 1989 un student eminent a colectat minuțios nume și adrese din zeci de localități, unde a trimis apoi sute de manifeste scrise de mână. Le cerea românilor să intre în greva generală pe 7 noiembrie și să ceară înlăturarea familiei Ceaușescu de la conducere.

Atunci când i-a intrat în cap că trebuie să facă ceva concret pentru a scăpa de tirania ceaușistă, Marian Bia lucra ca inginer la Fabrica de Accesorii și Piese de Schimb ”Turdana”, din Turda (Cluj). Era, în același timp, și student la fără frecvență la Facultatea de Științe Economice din Cluj-Napoca. Nota bene, asta după ce absolvise deja Facultatea de Mecanică a Institutului Politehnic din București. În momentul arestării de către Securitate avea 29 de ani.

Pentru Marian, lupta cu sistemul a fost o operațiune bine planificată. A început în august 1988, atunci când a cules primele adrese ale unor posibili destinatari de manifeste anticeaușiste. Nu avea un criteriu anume: pur și simplu mergea aleatoriu la parter de blocuri și își nota pe foi volante numele și adresele anumitor persoane. Ulterior a luat o pauză de la colectarea adreselor până în toamna lui 1989.

Atunci, între 3 și 5 octombrie, a realizat un adevărat tur de forță, profitând și de faptul că era în anul IV de facultate și a putut intra în concediu de studii. A plecat de la Câmpia Turzii cu trenul și a făcut opriri pentru colectare de nume și adrese în Baia Mare, Satu Mare, Oradea, Arad, Timișoara și Alba Iulia. S-a cazat o noapte la un hotel din Oradea și una la unul din Arad, totul pe banii lui.

30 de file de caiet studențesc, scrise mărunt cu nume și adrese

Ulterior, pe 9 octombrie, tot cu trenul, a plecat într-un turneu de colectare de posibili destinatari de manifeste, de data aceasta în Moldova. Prima destinație a fost Iași. Au urmat a doua zi Vaslui, Bârlad, pentru ca în seara zilei de 10 octombrie sa ajungă la București. S-a cazat la hotel ”Majestic” și a plecat în zona Gării de Nord spre a nota posibili viitori destinatari ai manifestelor anticeaușiste. A doua zi dimineață a luat trenul spre Brașov, iar ultima etapă a fost la Câmpia Turzii. Pe 13 și 14 octombrie a cules ultimele adrese, din Târgu Mureș și Cluj-Napoca.
În total, achetatorii i-au găsit la percheziție peste 30 de file de caiet studențesc, scrise mărunt cu nume și adrese.

”Fiți tari și nu vă lăsați intimidați!”

Între timp, încă din septembrie 1989, Marian începuse să lucreze la partea a doua a operațiunii lui. Adică, redactarea manifestelor ce urmau să ajungă la destinatarii colectați cu atâta trudă. ”Cetățeni români! Există o șansă mare să scăpăm de epoca minciunii, de tirania și incompetența familiei Ceaușescu”, începea manifestul lui, în care ulterior le cerea destinatarilor să intre în grevă pe 7 noiembrie. Îi mai îndemna să se îndrepte spre centrul muncipiilor reședințe de județ în grupuri cât mai mari și mai compacte. Îndemnul final era încurajator: ”Fiți tari și nu vă lăsați indimidați!”. La final, a multiplicat manifestul în sute de coli de indigou.

Ultima etapă a operațiunii lui: transmiterea manifestului. Pentru asta, a cumpărat plicuri și timbre de la oficiile poștale, apoi iarăși a plecat într-un nou ”turneu”. Între 20 și 24 octombrie și pe 1 noiembrie 1989 s-a deplasat în diverse localități din Ardeal, de unde trimitea plicurile prin serviciile PTTR. Pe altele le punea el însuși la cutiile poștale de la parterul blocurilor.
Pe 2 noiembrie a fost prins și arestat preventiv pentru ”propagandă împotriva orânduirii socialiste”. La scurt timp a venit Revoluția, urmărirea penală a încetat, faptele i-au fost prescrise și Marian a fost eliberat din închisoare.

Annie Bentoiu, om de litere, autoare a cunoscutelor volume de memorii din perioada instaurării comunismului în România adunate sub titlul “Timpul ce ni s-a dat”, a fost o martoră atentă a multitudinii de semne ale instalării regimului comunist în România. A observat, a citit mii de texte care dezvăluiau adevăruri crude despre ce trăia ea însăși, a reflectat asupra fiecărei informații aflate.

Annie Bentoiu este acel cronicar fin, inteligent, analitic al comunismului care redă în cele mai mici detalii povești de vieți frânte, comportamente ale unor oameni neoameni care cu greu pot fi descrise, victorii ale personalităților puternice, destine reinventate, care păstrează, undeva, acolo, în adâncul sufletului și al minții, trăiri și experiențe care au lăsat adânci și urâte cicatrici.

„Annie Bentoiu face parte din ceea ce se numea înainte, cu orgoliu sau dispreţ (după natura, clasa, blazonul sau resentimentele vorbitorului) «publicul de la Ateneu». Câteva sute de foşti, cum îi numeau, cu sadică derâdere, trepăduşii de partid veniţi din fundul văii. Sau «adevărata aristocraţie a Bucureştilor», după cum suspinau, invariabil la un pas de extincţie, ultimele reflexe ale «Arnotenilor».", afirmă Dan C. Mihăilescu în volumul “Castelul, biblioteca, puşcăria. Trei vămi ale feminităţii exemplare”

De la copilăria inocentă la maturitatea apăsată de comunism

Pe numele său complet Annie Maria Alice Bentoiu, eroina acestor rânduri a deschis ochii în Bucureşti, pe 1 mai 1927. Părinții săi, doctorul Constantin Deculescu din Oltenița şi soția sa, elvețianca Violette Bujard de Cully, din cantonul francofon Vaud, se căsătoriseră la Oltenița, în 1920. Annie și-a petrecut copilăria la Olteniţa, însă studiile și le-a definitivat în Capitală. A absolvit Şcoala Centrală de Fete, după care a urmat, în paralel, Facultatea de Drept și cursul universitar de literatură şi istorie al Institutului Francez din Bucureşti. Se căsătoreşte, în anul 1949, cu Pascal Bentoiu, cel ce avea să devină, mai târziu, un celebru compozitor, atât în ţară, dar şi în străinătate.

Consolidarea regimului comunist instaurat în România de ocupația sovietică a însemnat, pentru familia doctorului Deculescu și cea a compozitorului Bentoiu, supravegheri, opresiuni, persecuţii, toate adunate într-un sistem foarte precis și rece care genera exasperare, insuportabilitate, disperare şi, în final, distrugerea morală şi fizică a persoanelor indezirabile noului regim politic.
În această conjunctură, Annie Bentoiu este obligată să-şi întrerupă studiile, ratându-și, astfel, cariera.

Familia a fost deposedată în mod abuziv de casă, de pământ, de întreaga avere agonisită în decursul vieţii lor și al predeceserilor; au fost ridicaţi de la domiciliile lor pe timp de noapte, arestaţi şi duşi în direcţii necunoscute, de multe ori chiar şi fără cel mai elementar simulacru de proces.
Socrul ei, Aurelian Bentoiu, un celebru avocat și om politic român, care a îndeplinit și funcții executive în guvernele conduse de Gheorghe Tătărăscu, eliberat de la Sighet în 1956, avea să fie întemnițat din nou la Jilava, unde a fost coleg de celulă cu Nicolae Steinhardt.

"Trebuie să insist în a-mi reaminti, nu-mi pot permite să uit, pentru că ceea ce vreau este să înțeleg. Vreau să aflu cum a fost deformată în adâncime natura relațiilor dintre oameni, cum s-a ajuns să ne fie atât de frică unii de alții, cum s-a petrecut în atâția dintre noi degradarea demnității personale, a impulsului spre libertate şi a celui spre transcendenţă“ – Annie Bentoiu

Supraviețuirea din timpul comunismului și reinventarea de după Revoluție

Pentru a supraviețui, Annie Bentoiu este nevoită să își caute un loc de muncă, însă, cu toate cunoștințele solide şi temeinice dobândite în instituțiile de învăţământ superior, abia reuşeşte să fie încadrată ca dactilografă la fabrica “Zorile” din Jilava. În acest timp, se dedică și educației fiicei sale, viitoarea soprană Ioana Bentoiu.

Începe și face traduceri literare din limba română în franceză, dar şi piese de teatru, librete de opere, texte de lieduri etc. Publică, în străinătate, poezii şi texte diferite de literatură originală în franceză, fie sub pseudonim - Annie Lucens, fie în nume propriu.

În România, publică în anul 1969, la Editura pentru literatură, sub pseudonimul Adriana Vlad, romanul “Strada Mare” a cărui acțiune se desfășoară în Oltenița anului 1941.

După căderea comunismului, în anul 1989, începe și desfăşoară în țară o activitate publicistică şi eseistică în nenumărate reviste de cultură.

Perioada petrecută sub regimul comunist, toate trăirile ei și ale familiei, tot ce a studiat despre ce s-a întâmplat vreme de aproape cinci decenii în România, concentrează în două extraordinare volume de memorialistică, intitulate "Timpul ce ni s-a dat" și ” O carte cu memorie. O carte vie”.
Despre soții Bentoiu, Ioana Pârvulescu, o mare admiratoarea a lor, care a avut privilegiul de a-i cunoaște direct, a scris: ”Annie şi Pascal Bentoiu au îmbătrânit frumos (şi la propriu), într-un bloc de patru etaje din Drumul Taberei, fără lift. Urcau şi coborau aproape zilnic cele patru etaje. Nu erau dintre cei care se plâng, nu erau dintre cei care se laudă, nu erau dintre cei care te uită. Mai vorbeam, din când în când, la telefon (oricum, întotdeauna de 1 mai, ziua ei) şi doar glasul părea că li se împuţinează. Au murit aproape deodată, ca Baucis şi Philemon, Annie în decembrie 2015, Pascal în februarie 2016. Zeii au fost, în privinţa asta, îndurători.”
Printr-un decret din noiembrie 2000, lui Annie Bentoia îi este conferită medalia comemorativă "150 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu" de către Președintele României, pentru promovarea operei eminesciene în plan universal.

Viața Aniței Nandriș-Cudla este o poveste plină de durere, de renunțare, de suferință, de credință, tenacitate, supraviețuire, iubire și speranță. Este povestea celor 13.000 de români din Bucovina dezrădăcinați din locurile natale și deportați dincolo de Cercul Polar.

Copilărie sub ororile Primului Război Mondial

Anița Nandriș-Cudla s-a născut într-o familie înstărită de țărani din Bucovina, în anul 1904, în localitatea Mahala/Cernăuţi, fiind singura fată dintre cei șapte frați Nandriș. Mahala făcea parte din Austro-Ungaria și în anii copilăriei Anița a trăit din plin ororile Primului Război Mondial, linia frontului dintre Puterile Centrale și Imperiul Țarist trecând prin satul ei.
Unul dintre momentele care i-au marcat viața s-a întâmplat în anul 1917, în timpul ocupației rusești. În timp ce tatăl și frații mai mari erau plecați la război, trei soldați au intrat în gospodăria familiei pentru a rechiziționa cei patru cai pe care îi aveau. Mama s- a opus soldaților, dar a fost bătută cu bestialitate sub privirile celor patru copii mai mici, s-a îmbolnăvit și a rămas imobilizată la pat pentru tot restul vieții. La doar 13 ani, Anița a trebuit să renunțe la școală și să preia treburile gospodăriei și îngrijirea mamei, în timp ce frații ei au mers mai departe la învățătură.
Mai târziu, se căsătorește cu un țăran din Mahala, Chirică Cudla, împotriva voinței tatălui său, care dorea pentru ea un soț dintr-o familie mai înstărită, dintr-un sat vecin. Deși s-a mutat cu soțul ei, Anița a continuat să aibă grijă de mama imobilizată, iar după nașterea primului copil o aduce pe mamă în casa sa.

Dezrădăcinarea și deportarea în Siberia

După ultimatumul sovietic din iunie 1940, administrația românească a părăsit Basarabia și Bucovina, mulți români și-au abandonat gospodăriile și s-au refugiat în grabă în Vechiul Regat, și la fel a intenționat să procedeze și familia Cudla. Anița și soțul ei au încărcat o parte din bunuri în căruță și au mers la Cernăuți, apoi s-au îndreptat spre graniță, însă în cele din urmă au hotărât să rămână pe loc, pentru că soțului Aniței i-a fost greu să-și abandoneze întreaga agoniseală.

Cei doi au revenit în sat, dar decizia lor s-a dovedit a fi total neispirată, deoarece curând au năvălit soldații sovietici care aveau ordin să-i deporteze pe toți etnicii români.
Momentele au fost descrise de Anița Nandriș mai târziu: “soldații opreau în fața gospodăriilor, înconjurau casele, apoi citeau numele celor care urmau să fie deportați de pe o listă”. După câteva zile cei doi soți și-au auzit și ei numele. Inițial pe lista deportaților s-a aflat și mama femeii, însă, văzând că este netransportabilă, rușii au lăsat-o singură în casă.

Drumul care a urmat a fost extrem de greu, în primul rând pentru că oamenii nu știau care avea să le fie soarta. În gara din care au pornit cu trenurile spre Siberia, Anița și copiii ei, Toader, Vasile și Mitruță, care aveau 11, 14 si respectiv 17 ani, au fost separați de capul familiei, despre care femeia avea să afle mai târziu doar că a murit, fără a primi niciun fel de alt detaliu.

Anița și băieții au fost urcați într-un vagon de vite umplut până la refuz cu români și evrei din Bucovina, femei, bărbați și copii din satul Mahala și din localitățile învecinate.
Ajunși în Siberia, deportații au fost supuși unui regim de muncă forțată și de înfometare, fiind hrăniți doar cu cantități infime de pâine și apă. Primele ierni au fost cele mai grele, iar lipsa fructelor și a legumelor a provocat o epidemie de scorbut, boală de care s-au vindecat mâncând iagode, un fel de dude.

Cu timpul s-au obișnuit cu frigul și traiul străin din Rusia, iar băieții și-au făcut un rost în condițiile acelea vitrege. După cinci ani în Siberia, Anița Nandriș a putut trimite prima scrisoare acasă, numai că întâmplarea făcea că în aceeași zi mama ei, care fusese dusă în siguranță la București, să moară.

În liniștea satului natal, își scrie simplu povestea supraviețuirii

Întoarsă acasă după un exil dureros de 20 de ani, cu doar câteva cunoștințe de carte, însă cu un dar înnăscut de povestitor, își scrie, în cuvinte simple, dar cu atât mai mișcătoare, povestea supraviețuirii, în care singurul sprijin i-au fost credința nemărginită, tenacitatea și iubirea pentru familie. Manuscrisul a fost adus clandestin în România, încă în timpul regimului comunist. El i-a fost încredințat de autoare nepotului său Gheorghe Nandriș, fiul fratelui Florea, pe care l-a pus să jure că îl va trece în România.
Povestea simplă a Aniței Nandriș-Cudlea, care păstrează, în mare parte grafia originală, graiul bucovinean, regionalismele dar și cuvinte rusești, a fost tipărită pentru prima oară în anul 1991, la Editura Humanitas.

„Cartea e o revelație și s-ar cere primită ca atare. Nu doar privitor la soarta deportaților români în Gulagul sovietic povestirea Aniței Nandriș-Cudla aduce o mărturie esențială, dar și pentru reconstituirea staturii țăranului bucovinean: o statură net aristocratică, pe care metamorfozele provocate de comunism o aruncaseră nu numai în trecut, ci, s-ar spune, aproape în legendă. Or, iată că, odată cu Anița Nandriș-Cudla, legenda ia conturul firescului, iar realitatea ei ni se impune din nou. După o asemenea carte, orice complex de inferioritate a noastră ca neam ar trebui să dispară. Cartea aceasta, care nu numai că se cere neapărat citită, dar ar merita să fie așezată, prin biblioteci, într-un raft al clasicilor, descrie unul din cele mai cumplite destine”, spune Monica Lovinescu.

Din păcate, Anița Nandriș Cudla n-a supraviețuit regimului comunist. S-a stins pe 30 august 1986, la vârsta de 82 de ani, în satul ei natal. Nepotul său, Gheorghe Nandriș, ajuns între timp un distins medic cardiolog, cel care a fost mult timp şeful secţiei de cardiologie al Spitalului Judeţean Sibiu, a murit în 2020, la vârsta de 87 de ani.

Pentru a vorbi despre Adriana Georgescu ai nevoie de foarte multă stăpânire de sine, de multă voință pentru a putea descrie, fără să rămâi marcat pe viață, atrocitățile la care a fost supusă de comuniștii sosiți odată cu ocupația sovietică. Te întrebi cum poate un om care a trăit viața Adrianei Georgescu și sute, mii de alți oameni asemenea ei, să supraviețuiască, să rămână întreg la minte. Și oricât de mult ai povesti tot nu reușești să cuprinzi dimensiunea nedreptății, a durerii și a atrocităților pe care le-a trăit aproape doi ani.

De la șef de cabinet al Primului Ministru în cotloanele temniței comuniste

Adriana Georgescu s-a născut în 1920. A urmat cursurile Colegiului „I.H. Rădulescu” din Bucureşti (1939), apoi pe cele ale Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti (1944). A lucrat ca infirmieră într-un spital militar, a scris cronică cinematografică în paginile ziarului Universul literar și a fost reporter al ziarului liberal Viitorul, de pe lângă Ministerul Afacerilor Interne.
Din decembrie 1944 și până în martie 1945, tânăra avocată este șefa de cabinet a generalului Nicolae Rădescu, preşedintele Consiliului de Miniştri, fiindu-i, totodată, și nepoată. Rădescu a fost ultimul prim-ministru al unui guvern român liber, înainte de instaurarea regimului comunist în România.
A fost arestată în data de 31 iulie 1945, de Securitatea comunistă, pentru că făcea parte din organizaţia T (a tinerilor liberali) și condamnată, în urma unui simulacru de proces, la 4 ani de închisoare corecțională „pentru uneltiri contra ordinii sociale”. A fost închisă în penitenciarul Văcăreşti, iar în timpul detenţiei a fost bătută sălbatic de inspectorii poliției secrete, violată de paznici, închisă alături de prostituate.

Cruzime și cinism

Viol, droguri, tortură fizică și psihică. Mărturiile Adrianei Georgescu dezvăluie experiența teribilă trăită în carcerele Securității, de la umilinţe şi înjurături la bătăi, la refuzul de a-i acorda ajutor medical atunci când organismul era pe punctul de a ceda definitiv din cauza loviturilor şi a înfometării.
Anchetatorii nu o scoteau din apelativele „târfă”, „reacţionară putredă”, „putregai reacţionar”, „târfă reacţionară”, „lepră reacţionară”, „fascistă”, „căţea”, „viperă”. O umileau, o băteau, o torturau. Făceau toate astea râzând sau luând-o peste picior.

„Cei doi mă înşfacă. Mă zbat. Ei râd. Odaia se învârte în jurul meu. Capul îmi rămâne prins în rochia pe care au tras-o de pe mine. Furoul alunecă. Nu mă pot abţine, închid ochii şi lovesc cu pumnul şi cu picioarele în dreapta şi în stânga. Cineva mă apucă şi mă dă cu capul de pereţi. Ei râd din nou şi îmi aruncă o salopetă. Mă aplec să o iau. Capul mi-e atras de podea ca un magnet. Nu reuşesc să apuc salopeta… – Aşa, târfă reacţionară, o să te îmbrăcăm ca pe o păpuşică”.
(Adriana Georgescu, La început a fost sfârşitul. Dictatura roşie la Bucureşti)

Sălbăticia și ferocitatea torturilor fizice și psihice la care a fost supusă nu au reușit să îi înfrângă spiritul și voința. Anchetatorii călăi nu au convins-o să renunțe la idealurile ei, să mintă, să trădeze, să-i vândă pe liderii politici liberali și țărăniști. A reușit să reziste printr-un extraordinar efort de curaj, de demnitate și de verticalitate.
„Unul dintre ei mi-a imobilizat braţele. Altul, picioarele. Un al treilea scoate dintr-un sertar un soi de mânecă prinsă la ambele capete şi umplută (…) Se apleacă, îmi pune o batistă groasă pe gură şi biciuie aerul cu mâneca. (…) Prima lovitură mă atinge la coapsă. A doua, în plin obraz. Totul şuieră, se învârte. Mă zvârcolesc. Toţi ţipă. Şi eu? Muşc, muşc batista din gură. Coapsa, încă o dată coapsa. Cercurile. Galbenul se roteşte, se roteşte, se apropie. Nu mai ştiu nimic.”
(Adriana Georgescu, ”La început a fost sfârșitul” , text îngrijit de Micaela Ghițescu. Prefața de Monica Lovinescu. Ediția a II-a revăzută, Fundația Culturală Memoria, București, 1999)

În aprilie 1947 a fost graţiată de regele Mihai, însă experiența crudă, terifiantă a lunilor de închisoare comunistă o va marca pentru tot restul vieții sale.
Câteva luni mai târziu însă, în august 1947, este arestată din nou. De data aceasta, cu ajutorul colegilor din organizație, care efectiv o ”răpesc” din închisoare, reușește să evadeze.

Fuga din România și viața în libertate

Coşmarul a luat sfârşit când Ştefan Cosmovici, parte din rezistenţa anticomunistă, care avea să-i devină și primul soț, o scoate ilegal din ţară. Face un popas la Viena, apoi se stabilește la Paris, unde continuă munca de jurnalist. Volumul său de memorii ”La început a fost sfârşitul. Dictatura roşie la Bucureşti” este prima mărturie a experienţei carcerale dintr-o ţară aflată dincolo de Cortina de Fier. Deşi scrisă în limba română, cartea a apărut mai întâi la Paris, în traducerea Monicăi Lovinescu, care a semnat-o cu pseudonimul Claude Pascal: ”Au commencement était la fin: La dictature rouge à Bucarest”, Editions Hachette, 1951.
Rememorând zilele în care Adriana Georgescu scria cartea, Monica Lovinescu dezvăluia că, atunci când ajunsese la primele experienţe de închisoare şi tortură, Adriana pusese stiloul jos: „Era ca un prag peste care nu putea trece. Începea să tremure. Din tot corpul. Îi clănţăneau dinţii. (Tremuratul acesta o va însoţi de-a lungul vieţii, e prezentul ei veşnic.) Îi mai dădeam un ceai. Deschideam fereastra ce dădea pe acoperişurile Parisului. Dar ea se afla, mai departe, în bezna bucureşteană a gratiilor. Înainte de a relua scrisul, povestea, tremurând mai departe, tot ce nu putea să aştearnă pe hârtie. Apoi, încetul cu încetul, se potolea şi scria chinuit, zgârcită cu epitetele, aluziv, inomabilul. Filele acelea, imediat ce le transcrisesem în franceză, le arunca direct în foc, parcă în arderea lor s-ar fi putut consuma şi trecutul. Hârtia se prefăcea în scrum, nu însă şi povara.”

Spre finalul vieții, în anul 2000, Adriana Georgescu a fost decorată de statul român cu Ordinul Naţional „Serviciul Credincios“, în grad de Comandor. S-a stins din viaţă pe 29 octombrie 2005, în oraşul Stevenage din Marea Britanie.